Aventuri de vacanţă: dulceaţa de mure

În vacanţa asta de câteva zile la munte, una din distracţii a fost culesul fructelor de pădure. Dulceaţa din fructe de pădure mi se pare una din cele mai parfumate, o adevarată delicatesă, destul de greu de procurat însă, dacă te gândeşti la ce înseamnă culesul lor. Să mă explic…
Ultima zi la munte, ploioasă în mare parte din timp. Bagajele sunt făcute, ora plecării stabilită. Profitând de faptul că majoritatea masculină a familiei a căzut pe front, în lupta cu somnul, am şters-o în pădure, la cules de ce o fi, pentru un suvenir dulce la borcan din vacanţa la Voineasa. Ochisem o poiană cu o tufă de mure coapte şi unde eram mai mult ca sigură că pot găsi şi zmeură. Fragi erau prea puţini ca să ajungă măcar cu o lingură cu iaurt. Ştiu zona, până în poiană fac vreo 20 de minute, mă opresc la cules pentru 10 minute şi încă jumătate de oră înapoi… ajung la fix, gândesc eu. Dar evident că ce ai socotit acasă nu se potriveşte cu ce găseşti în târg…
Mai întâi, până în poiană, am descoperit vreo trei tufe de zmeură care se cereau culese. Apoi, murele din poiană nu erau tocmai într-o singură tufă, ci în vreo cinci, răspândite pe o arie de o sută de metri pătraţi, pe o pantă suficient de abruptă şi acoperită de o iarbă suficient de udă cât să fii nevoit să te ţii de ce apuci, să nu te duci de-a berbeleacul. Aşadar, spânzurată cu o mână de tot felul de vrejuri, îmi mai rămânea o alta cu care să ţin găletuşa, să apuc tulpinile de mur şi să culeg fructele. Cred că e inutil să precizez că, la fel ca toţi ceilalţi oameni, am şi eu tot două mâini, nu?

Cred că murele sunt incorect denumite fructe de pădure. Mai potrivit ar fi „fructe carnivore de pădure”. Ştiţi cum atacă o tufă de mure? Un vrej te gâdilă uşor pe picior şi vrei să îl dai la o parte, pentru că te încurcă. În momentul acela, un altul mai mare te apucă de păr, iar când vrei să scapi de el constaţi că nu-ţi poţi întinde vreo mână pentru că alte două tulpini apărute de neunde ţi s-au înfipt în tricou, de-a lungul spinării.
Într-un astfel de moment, mi-am dat seama că ţepii murelor seamă tare bine cu dinţii ştiucii: intră şi mai rău în carne când încerci să îi scoţi. M-am bucurat că am avut inspiraţia să mă îmbrac în blugi, deşi mi-aş fi tras vreo două palme pentru că nu am luat unii mai lungi.
Iar peste toate astea, a reînceput ploaia… Dar credeţi că asta a fost tot? Nuuuu, mai aveam drumul înapoi. Drum pe care am sesizat două tufe de zmeură care scăpaseră atenţiei mele la trecerea spre poiană. Aşa că m-am apucat gospodăreşte de cules, urcând puţin câte puţin pe coastă, după alte şi alte fructe coapte, până am umplut pe trei sferturi găletuşa de un kilogram. Evident că, la un moment dat, trebuia să cobor. M-am uitat înapoi – cam doi-trei metri de coborât, fără ghimpi sau urzici întinse în cale. Aaa, simplu, mi-am zis, cu gândul la felul în care escaladasem mai devreme dealul cu mure.
În mijlocul potecii croite de mine, stătea un melc. (Era plină pădurea de melci.) Suflet simţitor cum sunt, mă gândesc să îl evit, să nu-l strivesc, cu gândul la cum apără copilul meu toate vietăţile, pe principiul „e mic, are şi el un suflet şi o mămică”. Nu mi-am dus gândul la capăt, că m-am trezit că picioarele mele o iau fiecare în altă direcţie, diferită de cea în care s-a îndreptat găletuşa, iar eu am ajuns jos, de fapt, mult mai jos şi mult mai repede decât am vrut.
Nu ştiu dacă la Râmnicu Vîlcea s-a auzit ce am spus atunci, dar melcului sigur nu i-a scăpat, fiindcă a dispărut urgent. Oricum, el a scăpat nevătămat, eu nu tocmai: la sumedenia de zgârieturi am adăugat încă două-trei, plus o pată imensă de noroi pe blugi. (E clar: nu mai am picioare de arătat la mare, săptămâna viitoare.) Cel mai tragic a fost însă că tot ce am cules cu atât chin s-a împrăştiat printre vrejuri şi urzici. Lăsasem în urmă o dâră de fructe de parcă îmi era teamă că nu găsesc drumul înapoi spre zmeura coaptă. Şi uite aşa, în următorul sfert de oră, am strâns eu încă o dată zmeura şi murele. După atâta chinuială şi luptă cu natura, cred că nici melcului nu i-aş mai fi dat vreo boabă…
Nu m-am încadrat în ora alocată pentru operaţiunea asta, dar nici nu am depăşit cu mult timpul. Am recuperat pierderea pe drum până la vilă. Acolo am pus pe nesimţite găletuşa în portbagaj şi am mai desfăcut-o acasă, când am comis dulceaţa. Aici a urmat partea simplă: am pus murele şi zmeura în strecurătoare şi le-am spălat scufundându-le în apă. Le-am pus la scurs.

Ceva mai târziu, le-am amestecat cu o cantitate de zahăr egală cu două treimi din cantitatea de fructe şi le-am pus la odihnit o oră, să lase suc.

Le-am pus la fiert, la foc viu. După ce a început să se lege, am pus o jumătate de linguriţă de zeamă de lămâie, iar la final (a fiert cam 30 de minute) încă pe atâta.

A rezultat un borcănel de 330 de grame de dulceaţă, a cărei speranţă de viaţă o estimez la două-trei săptămâni. Cât efort doar pentru atât… Dar – ca în reclama la cardul de credit – experienţa trăită nu are egal.
Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Aventuri de vacanţă: dulceaţa de mure&8221;

  1. Fa dulceata fara sa o fierbi, amestecand continuu fructele si zaharul, in proportie de 1:1, pana cand in compozitie nu mai ramane nici un cristal de zahar, apoi asezata in borcane faci o sterilizareumeda, prin asezarea borcanelor in vas cu apa si fierbere 20 30 minute.

    Apreciază

Comentează aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s