Din greșeală în greșeală, spre victoria finală

Am luat o pauză de bucătărie ca să mă distrez citind despre isprăvile altora. A pornit totul de la Teodora, a cărei evocare deosebit de plastică despre începuturile sale gastronomice m-a făcut să râd cu lacrimi. Am ajuns apoi la puideblog, care a rămas în aceeași notă, cu o deosebita rețetă de clătite fără sfârșit.
Am stat să mă întreb când și cum am început să bucătăresc, dar nu îmi aduc aminte. Am încercat să îmi amintesc apoi ce ”succesuri” memorabile am avut de pus la panoul cu ”Așa nu” și nici asta nu mi-a reușit. Nu sunt vreun geniu în ale bucătăriei, soarta a făcut doar să scap de fiecare dată din bucătărie fără să produc pagube majore. Sigur, asta dacă nu iau în calcul cratițele arse, cutiile de condimente răsturnate cu cotul, pungile de zahăr scăpate pe jos și dățile în care mai-mai să mă duc cu cracii în jur pe gresie după ce am călcat pe vreo legumă fugită din pungă. Că asta mi-s eu: scap și mă împiedic…
Mi-aduc totuși aminte de o întâmplare și, cu gândul la ce experimentez eu acum prin bucătărie, îmi dau seama că nimic nu e întâmplător pe lumea asta.
Acum mai bine de zece ani, locuiam într-un bloc de garsoniere, ușă în ușă cu o fată care mi-a devenit prietenă bună. Ca orice student chiriaș în București, primea de acasă pachete cu mâncare și diverse borcane și sticle primenite de mama ei de cu toamnă. Unde să le pui pe toate, să aibă răcoare și să nu le mănânce gândacii, în 30 de metri pătrați? Cum variante nu erau prea multe, fata le înghesuia și ea pe unde putea, mai exact în hol și, mai ales, în bucătărie.
Gătitul nu era pentru noi nici prioritate, nici hobby, așa că în bucătărie nu intram prea des. Într-una din zile (nu știu dacă era marți, 13 ori se aliniaseră planetele), ne-a venit cheful de bucătărit. Aveam în plan un pilaf cu legumă (gogoșar, că doar unul aveam), pe care ne venise ideea genială să îl dregem cu un sos din bulion de roșii cu ardei (de la ea) și smântână (de la mine).
Buuuuuun! Hai la bucătărie să ne apucăm de treabă. Deschid ușa de la ”camera secretelor” (multe lucruri deveniseră necunoscute nouă de când nu mai călcasem pe acolo) și dau să intru, când suflul lipicios al unei explozii îmi obturează brusc orizonturile cumpărate de la Optinova cu o sumă cât jumătate de salariu. Nu ne-am prins din prima dacă am strivit vreo mâță cu ușa ori ne-a inundat vecinul cu bulion (pe bune, am văzut asta la cineva: o pată mare de bulion pe tavanul bucătăriei, infiltrată de la vecinul de sus). Plus cioburi peste tot și un zgârci cu celofan atârnat de ușa de la aragaz.
M-a lămurit Alina: ”A bubuit bulionul de la mama!…” Iar partea interesantă de aici a început, când a trebuit să culegem fir cu fir roșiile dezintegrate pe peretele din hol, pe lustra din sufragerie și de pe tot ce fusese cândva altfel decât roșu în bucătărie. Am petrecut o neuitată seară și o jumătate de noapte prelevând probe de roșii de unde nu gândești că pot ajunge, într-o garsonieră de numai 30 de metri pătrați. Și atunci și-a blestema fata asta ceasul în care a ales să lase ușa deschisă la șifonier și pantofii din antilopă sub fotoliu. Am încheiat totul apoteotic, cu unghiile roșii de bulion, rozând cu rândul gogoșarul care nu a mai ajuns pilaf.
Nu cred că săraca femeie a pus vreo bombă în sticla aceea, amestecul exploziv s-a copt în timp, din roșiile fermentate la o temperatură pe care nicio conservă sterilizată nu ar putea să o suporte în mod decent. Ce nu pricep eu este cum s-a nimerit să bubuie taman când am deschis eu ușa. Bine că nu am luat-o ca pe un semn, că rămâneam până azi nemâncată…
Sunt o persoană destul de stângace, înconjurată de copii de toate vârstele. Se vede că nu le comit doar în propria bucătărie, ci și pe lângă și nu mi se întâmpla doar mie, ci și altora. Poate de aceea nu îmi ajunge un singur blog ca să îmi spun poveștile…

P.S. Mi-am adus aminte de o alta ispravă, legată tot de conserve și care nu îmi aparține, dar la care am asistat. Mama punea gogonele la murat și, din motive care îmi scapă, a pus încă un zero la cantitatea de sare pe care ar fi trebuit să o adauge. Rezultatul a fost că toată sarea din casă nu a fost de ajuns și nici cea pe care am avut-o nu a reușit să se dizolve în apa pentru saramură. Îmi mai aduc aminte că oala cu saramură a stat vreo trei săptămâni în balcon, așteptând să se evapore apa. Cu gogonelele… nu mai știu ce s-a întâmplat.

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Din greșeală în greșeală, spre victoria finală&8221;

  1. Foarte tare povestea cu bulionul!
    Iar fraza „A bubuit bulionul de mama!…” e antologică. (Cred că merge spusă în orice situaţie de rateu, de-acum înainte.)
    Oricum, e cumplit şmotrul de după o întâmplare ca asta! Îţi vine să-ncui uşa şi să pleci de-acasă! :))

    Apreciază

  2. @Ancuta, acum rad si eu, atunci nu prea aveam chef.

    @Teodora, incui usa si pleci, dar cand vii tot trebuie sa cureti.

    @Zana Buna Rau, am patit la fel cu o sticla de must, de a trebuit sa spal perdeaua, geamul, doua dulapuri, fata de masa si un tricou. Oricum, dupa cum am spus, asta e specialitatea mea… Vars, scap si ma impiedic…

    Apreciază

Comentează aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s